Principala problemă a manelelor

Subiectul acestui articol îl constituie omniprezentele manele. Iar pretextul lui este o cugetare a lui dam167, dintr-un comentariu pe tema muzicii:

După părerea mea se exagerează cu conotația negativă a manelelor. E și ăsta un gen de muzică care nu încearcă să fie altceva decât un gen cu versuri și ritm ușor de înțeles, de bucurie sau tristețe.

În opinia mea, manelele nu au atât o conotație negativă (că adică ar fi rele), cât mai ales o problemă de subversiune identitară sau de impostură: nu sunt muzică. Sunt o lălăială tristă (chiar dacă ea se vrea uneori veselă) și superficială (chiar dacă ea se vrea uneori profundă), lipsită de orice calități artistice.

Sigur că, din punctul ăsta de vedere, manelele pot fi considerate poluare fonică și deci ceva toxic sau nefast, dar adevărata lor problemă nu este faptul că ar avea un caracter „negativ” sau malefic, ci vulgaritatea. Dacă muzica ar fi o scară de la cer la pământ, în care cele mai elevate, rafinate și măiestre armonii, capabile să trezească cele mai suave stări de încântare estetică și transă divină într-un ascultător receptiv ar fi asociate cu treptele cele mai de sus, atunci manelele ar fi undeva la nivelul zero al solului – ca să le facem totuși favoarea de a nu le băga la subteran, unde putem găsi și alte tipuri de zgomot. Dacă vârful calității estetice în muzică ar fi trilul unei rândunele, atunci maneaua ar fi grohăitul unui mistreț. Sau, într-o altă gamă, scârțâitul unei balamalele neunse. Dacă muzica clasică ni-l oferă pe Mozart, geniu precoce care la 6 ani concerta în fața regalității europene, manelele ni-l juxtapun pe Adrian Copilul Minune. Dacă opera lui Beethoven este dramatică și furtunoasă, manelele supralicitează cu Vali Vijelie. Și așa mai departe.

Este adevărat că manelele pot conține uneori versuri asimilabile unor koanuri zen, dar este la fel de adevărat că tonul și nu versul face muzica. Versurile pot fi studiate separat, ca poezie, sau ca parabolă din folclor, dar înglobate într-o manea devin brânză bună în burduf de câine. Pe scurt, un kitsch.

Așadar, aceasta este opinia mea despre manele. Deși, la drept vorbind, cine sunt eu să trasez sau decelez standarde în muzică? Aparent, nici măcar standardele nu există. Pentru că, după cum spuneau latinii, „de gustibus non est disputandum”. Sau, după cum spunea Costi Ioniță, „Fiecare are gusturile lui în muzică. N-are cum să asculte toată lumea numai Schopenhauer”.