Am citit luna trecută un articol interesant pe blogul Lorenei Lupu, intitulat Când maică-ta nu mai e. Pierderea unui părinte este întotdeauna o tragedie. Sau aproape întotdeauna, pentru că poate există și excepții rare. Dar povestea acestei pierderi, spusă de Lorena, devine cu atât mai emoționantă cu cât ne dezvăluie un trecut tumultuos de copil care nu a reușit niciodată să se ridice la înălțimea așteptărilor mamei sale, indiferent câte eforturi a depus pentru asta.
Când adăugăm la cele de mai sus faptul că tatăl nu a fost foarte implicat în viața de familie - pe care a părăsit-o pentru o fustă mai tânără, se conturează tabloul unui mediu care nu este ideal pentru creșterea și dezvoltarea propice a unui copil, copil care are nevoie de dragoste, înțelegere, comunicare și armonie. Tatăl Lorenei a murit și el, în 2022, tot în ianuarie, iar articolul cu pricina merită citit de asemenea. Dar acum revin la povestea cu mama, pentru că vreau să selectez ceva din ea. Cu citat:
Sunt copii care au relații perfecte cu părinții lor. Iubire, susținere reciprocă, telefoane interminabile, comuniune a sufletelor. Când acești copii rămân fără părinți, rămân fără un pilon esențial al vieții lor.
Apoi, sunt copii care nu au niciun fel de sprijin în părinții lor. Nu sunt niciodată îndeajuns de buni, îndeajuns de deștepți, nu au prieteni suficient de buni, nu au gusturi mulțumitoare la îmbrăcăminte, nu se califică niciodată pentru cel mai mic compliment. Aveam 10 pe linie la școală în încercarea disperată de a-i dovedi maică-mii că ar avea de ce să fie mândră de mine. Colegii mă urau, pentru că părinții lor îi întrebau de ce nu pot să fie ca mine. Numai mama nu sesiza niciodată efortul pe care îl depuneam zi de zi, să fiu ca mine. Dacă luam premiul I, „așa și ce, înveți pentru tine”. Dacă în schimb, o lucrare de control primea vreo notă de 9, scandal imens.
Scandal pentru că ai luat nota nouă, și performanțe pentru care colegii te invidiază iar părinții lor te apreciază; dar ce folos, dacă părinților tăi nu le pasă? Și aici survine esența problemei.
Iubirea părintească nu are nevoie de motive concrete, altele decât că ești sânge din sângele lor. Părintele care nu te iubește pur și simplu, pentru că ești copilul lui, nu te va iubi indiferent ce ai face pentru el. Iar părintele care te iubește, te va iubi în pofida eventualelor eșecuri, boroboațe sau defecte pe care le ai. Te va iubi chiar și când vei lua cele mai mici note sau vei face cele mai mari prostii, și va urmări să te scoată din belelele în care intri. Te va iubi fără vreun alt motiv decât că ești copilul lui, pentru că iubirea nu se naște din minte și nu are nevoie de demonstrații sau de argumente logice.
Într-un fel, situația seamănă cu cea în care îți place de o persoană de sex opus. Această atracție pe care o simți față de ea nu survine din niște motive pe care cineva le-ar putea contoriza logic, ci dintr-o afinitate pe care o simți cu respectiva persoană. De exemplu, dacă ești fată și îți place de un băiat, atunci tot ce va face el va deveni interesant și inedit pentru tine. Iar dacă nu-ți place, atunci îi vei critica chiar și cele mai bune intenții. Dacă îți place de el și vă cunoșteați de mici și constați că are o poză cu tine de când erați în ciclul primar și a păstrat-o până acum, te va impresiona până la lacrimi. Dacă nu îți place de el, îl vei cataloga drept un ciudat obsedat de tine, de care ar trebui să te ferești. Ceea ce face nu are atât de multă importanță; atracția, afectivitatea și iubirea se nasc din altceva.
Dorința și demersul de a face mai mult pentru un părinte care nu te iubește sunt lipsite de temei și de perspectivă; ele având sens doar în cazul părinților care deja te iubesc. Din păcate, copiii sunt victime sigure la capitolul ăsta, pentru că nu au cum să înțeleagă acest aspect. Abia ulterior, după ce cresc, își vor da poate seama că iubirea fie vine necondiționată, fie nu există, și atunci nu o poți „aprinde” cu note de 10, discuții raționale sau performanțe și realizări de invidiat.
Desigur, înțelegerea nu anulează drama unei copilării nefericite. Dar poate că, la un moment dat, o va face ceva mai ușor de digerat. Ce fel de lecție avem de învățat noi, ca oameni, din propria viață? Cum am putea metaboliza cât mai bine o copilărie tristă, astfel încât să ne rupem definitiv de lanțurile cu care ne ține încătușați? Din fericire, eu am fost ferit de o asemenea întrebare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu