Unicornul

Am găsit, la subsolul unei pagini de blog, acolo unde se adună de atâtea ori micile texte mari, un text concis și percutant ca o bormașină sâmbătă dimineața, scris, conform comentatorului care ni l-a revelat, de către Lelia Munteanu în „Gândul” pe vremea când „Gândul” putea încă pretinde că este un ziar. Îl redau în cele ce urmează, așa cum l-am găsit.

Calule alb, călărețule portocaliu!

Stătea înfipt acolo, crescuse parcă din bălăriile maidanului bucureștean. Un cal alb, sfios, în vijelia de-afară, păscând gunoaie, ca într-un film proiectat cu încetinitorul. O femeie milostivă îi aruncase pe greabăn niște țoale colorate, să-i țină de cald. Ca bidiviul sleit al unuia dintre cavalerii Apocalipsei, costeliv și plin de răni – își aștepta de două zile și două nopți un stăpân sau mașina abatorului. Herghelia de oengeuri pentru protecția animalelor număra la gura sobei sponsorizări, ajutoare europene, granturi, burse. Părea visat, un cal alb ca un semn greu de tălmăcit, de jur împrejur betoane și sticlă, și cărămizi, și amintirea câmpiei ieșind ca un abur de sub asfalt, și amenințarea codului portocaliu plutind dinspre institutul de meteorologie, și vuietul unui galop de copite de oameni venind de sub caldarâm, de peste caldarâm, și nechezatul claxoanelor în trafic, și viața asta ca o tipsie cu jăratic pe care sfârâie prima ninsoare.

Citind textul de mai sus, nu-mi pot opri o întrebare: ce nu cadrează în acest tablou? Calul, ca element nefiresc aflat în mijlocul unui oraș, sau orașul, ca suprapunere nefirească peste o natură asfixiată, din care își mai ițesc capul, arareori, câte o floare, câte o primăvară sau câte un cal, care ne fac să îi privim înmărmuriți? În fața perfecțiunii, preciziei și eficienței reci a tehnologiei moderne, eu încă îl aștept pe Richard al X-lea, care să strige: „Dau un oraș pentru un cal!”